Răpirea internațională de minori este una dintre cele mai complexe situații juridice din dreptul familiei, iar legea nu spune întotdeauna tot ceea ce trebuie să știe părinții implicați.

În ultimii ani, cazurile de răpire internațională de minori sunt departe de a se împuțina; aș spune că, dimpotrivă. Motivele pentru care se ajunge la răpirea internațională de minori sunt dintre cele mai diverse, ele variind în funcție de numeroși factori, viziunea sau interesele particulare ale fiecăruia fiind doar câteva dintre acestea.

Ca avocat cu o bogată experiență în acest domeniu, am avut numeroase ocazii de a fi când de o parte a baricadei, când de cealaltă. Prin natura și specificul profesiei, am fost chemat să apăr fie părintele deposedat, adică pe cel care reclamă că i-a fost adus copilul în România fără voia sa, fie pe părintele răpitor. Desigur, modul de abordare al spețelor diferă și el foarte mult, fiind evident că apărările nu pot coincide.

Din perspectiva părintelui deposedat există adesea convingerea că lucrurile sunt mult mai simple, că un proces pentru înapoierea copilului la reședința obișnuită ar fi aproape o formalitate. Este însă o aparență înșelătoare; realitatea demonstrează că nu este deloc așa. Nu doar o dată, la finalul unor astfel de procese, părinții deposedați, deși victorioși, constată că, în pofida unei hotărâri judecătorești favorabile, sunt blocați prin alte pârghii legale de a se putea întoarce efectiv cu copilul acasă.

Cel mai adesea, în astfel de cazuri, părintele răpitor este tentat să blocheze accesul celuilalt părinte la copil. Pentru a contracara astfel de tentative și a putea menține un minim contact cu copilul, este bine de știut că regulile de procedură aplicabile în astfel de cazuri permit părintelui deposedat să obțină un program provizoriu de legături personale. Doar că cei mai mulți fie nu le cunosc, fie nu sunt informați despre o astfel de posibilitate.

Despre menținerea unor conexiuni cu copilul nu cred că trebuie spuse prea multe. Rațiunea subiectivă și utilitatea practică a unor astfel de legături personale sunt de la sine înțelese, mai ales în acele situații în care procesul se întinde pe o durată mai mare de timp. Cei mai mulți vor spune, și pe bună dreptate, că procedura specială care guvernează un proces de răpire internațională este una urgentă, care impune termene scurte. Fără a-i contrazice pe aceștia, pentru că textul de lege nu mi-ar îngădui, trebuie totuși să fac o delimitare netă între teorie și practică, pentru că, în realitate, până la finalizarea definitivă poate trece destul de mult timp.

Spun asta pentru că dețin un record în materie. Destul de recent am câștigat definitiv un proces de răpire internațională în care, după o hotărâre favorabilă în primă instanță, a urmat un recurs în care s-a dispus casarea sentinței din fond și reținerea cauzei spre rejudecare. Vă puteți întreba ce este deosebit în asta. Ei bine, durata. Întregul litigiu — fond și recurs cu rejudecare — s-a întins pe mai bine de doi ani și jumătate. Da, este o excepție, dar frecvent se întâmplă ca ambele etape procesuale să totalizeze 7, 8 sau 9 luni și, ocazional, chiar mai mult, iar în astfel de situații existența unui program de legături personale, sau de vizită, cum este mai cunoscut, este binevenită.

Așa cum anticipam anterior, de cele mai multe ori abia după ce obții hotărârea judecătorească începe greul. Pentru a reuși să înapoiezi efectiv copilul, mai întâi trebuie ca hotărârea să conțină anumite dispoziții specifice, doar că, pentru a beneficia de ele, trebuie mai întâi să le ceri instanței.

Sunt cazuri în care demersurile judiciare din România nu sunt suficiente, astfel că este necesar ca ele să fie susținute de alte intervenții distincte în țara reședinței obișnuite, ale căror efecte juridice se pot dovedi decisive.

Lăsând la o parte faptul că fiecare caz are propria particularitate, este lesne de înțeles că nu pot dezvălui ce anume, când și cum trebuie făcut. Ceea ce pot afirma însă este că, până în prezent, eu și echipa pe care o coordonez am reușit, fără excepție, ca în toate cazurile în care am apărat părintele deposedat, copilul să fie readus în țara din care a fost luat fără drept.