Poate copilul să locuiască alternativ la ambii părinți după divorț? Articolul analizează dezbaterea privind reședința alternantă, limitele dreptului român și argumentele invocate de instanțe.
Cu mai bine de 10 ani în urmă, Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 2079/2015 aducea în actualitatea românească noțiunea de „reședință alternantă”.
Privită cu speranță sau, dimpotrivă, cu suspiciune, această noutate a trezit numeroase dezbateri în fața instanțelor de judecată, mai ales că cei mai mulți nu știau că nu aveau de-a face cu o normă cu aplicabilitate directă în dreptul intern, rezoluția având doar un simplu caracter de recomandare.
Desigur, deși nu este o regulă, de cele mai multe ori este de așteptat ca o recomandare să producă totuși efecte — doar de aceea a fost făcută. Drept urmare, câțiva ani mai târziu, mai exact în 2024, legiuitorul național a modificat binecunoscuta Lege nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, venind cu o, să-i spunem, inovație.
Nu era consacrată reședința alternantă, dar se stabilea posibilitatea dispunerii, în perioada cursurilor școlare, a unui program de relații personale de până la 7 zile consecutive dintr-un interval de 14 zile. Relevant este faptul că nu a intervenit nicio modificare în privința unicității locuinței copilului după divorț, aceasta urmând a fi stabilită în continuare la domiciliul unuia dintre părinți.
Aproape instantaneu, foarte mulți au început să ceară instanțelor de judecată să le fie acordat un program de legături personale egal, ignorând faptul că legea folosea sintagma „relații personale”, iar nu pe cea de „legături personale”. Distincția este importantă, pentru că relațiile personale includ legăturile personale, dar fără a se limita la acestea.
Problema practică este că efectele concrete ale unor relații personale sub forma legăturilor personale desfășurate 7 zile din 14 sunt identice cu cele ale unei reședințe alternante, pentru că, și într-un caz, și în celălalt, copilul ar urma să locuiască egal și alternativ la domiciliul fiecăruia dintre părinți. Drept consecință, a existat pornirea, oarecum îndreptățită, de a învesti instanțele cu cereri privind locuința sau reședința alternantă.
Ce ar trebui să facă instanța: să încuviințeze sau să respingă o astfel de solicitare?
Răspunsul a venit un an mai târziu, în 2025, fiind dat de Curtea Constituțională, în urma unei sesizări privind așa-zisa neconstituționalitate a prevederilor referitoare la locuința minorului. Prin excepția invocată se solicita Curții Constituționale să constate neconstituționalitatea unei anumite reglementări din Codul civil, întrucât nu permitea stabilirea unei locuințe partajate, respectiv o alocare egală a perioadelor de timp pe care copilul le petrece la domiciliul fiecăruia dintre părinți după divorțul acestora.
Ceea ce vreau să aduc în atenție nu este atât respingerea excepției ca atare și menținerea drept constituțională a reședinței unice, cât motivele care au stat la baza acestei decizii.
Argumentele instanței constituționale sunt subsumate principiului interesului superior concret al copilului și se referă, în esență, la grija pentru protejarea stabilității sale emoționale, psihice și sociale. În viziunea Curții, alternarea constantă a locuinței poate genera labilitate și instabilitate emoțională, nesiguranță și chiar resentimente față de părinți. O perpetuă navetă între domiciliile părinților este de natură să inducă copilului confuzie, anxietate și dificultăți de adaptare la activitățile școlare și extracurriculare.
După cum lesne se poate observa, motivația împotriva reședinței alternante își menține integral pertinența și valabilitatea și atunci când vorbim despre un program egal de legături personale, pentru că, atunci când discutăm despre o dezvoltare echilibrată a copilului, impedimentele aduse în atenție sunt identice.
